Iertarea - expresie concretă a iubirii de semeni
În duminica a unsprezecea după pogorârea Duhului Sfânt, Biserica ne pune înainte o pildă deosebit de importantă rostită de Mântuitorul Iisus Hristos, a datornicului nemilostiv, care ne prilejuieşte o meditaţie asupra împietririi inimii, nerecunoştinţei şi nemilostivirii de care putem fi capabili noi, oamenii, chiar atunci când ni se face un bine, dar mai ales asupra unui lucru atât de simplu şi atât de greu totodată cum este iertarea.
Mântuitorul a subliniat în nenumărate rânduri că cea mai importantă poruncă divină este porunca iubirii: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, din toată puterea ta şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Luca 10, 27). În această poruncă se regăsesc principalele coordonate ale existenţei noastre, adică Dumnezeu, aproapele şi noi înşine, asemenea cuvintelor Mântuitorului: În acestea se cuprinde toată Legea şi „Proorocii”. Iubirea este o realitate complexă, căci ea se poate regăsi în multe chipuri în relaţiile interumane. În pilda celor doi datornici, Mântuitorul a subliniat dimensiunea iertării. Învăţând să fim îngăduitori cu semenii noştri, să putem să trecem cu vederea greşelile lor, să iertăm „greşiţilor noştri”.
Pilda datornicului nemilostiv
Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revoltă faţă de purtarea cu totul lipsită de omenie a celui căruia i s-a iertat atât de mult, iar el nu dorea să ierte nimic. Dar să nu ne grăbim să-l osândim prea mult pe acel om fără pic de omenie, pentru că ne osândim pe noi înşine. Căci şi noi ne purtăm, de cele mai multe ori, la fel cu semenii noştri. Istorioara din Sfânta Evanghelie este o parabolă în care datornicul cu zece mii de talanţi poate fi oricare dintre noi - dator cu păcate multe faţă de Dumnezeu, iar stăpânul care iartă datoria este Dumnezeu. Cel dator cu o sută de dinari este oricare dintre semenii noştri. Datornicul hain, căruia i s-a iertat tot, iar el nu vrea să ierte mica datorie a neputinciosului său datornic, ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cărora Dumnezeu ne iartă tot, iar noi nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru. Prin această parabolă Mântuitorul lărgeşte înţelesul cuvintelor din rugăciunea „Tatăl nostru”, în care zicem: ”...şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Noi ne rugăm zilnic cu această rugăciune şi rostim zilnic şi această a cincea cerere din Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură această cerere, legată de afirmaţia noastră ”precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru că noi ne purtăm adeseori faţă de semenii noştri ca datornicul neomenos din parabolă: deşi ni se iartă mult, noi nu iertăm deloc sau foarte puţin, în schimb cerem, cu neobrăzare, să fim iertaţi mereu, ca şi cum Dumnezeu n-ar vedea şi n-ar cunoaşte făţărnicia şi răutatea noastră.
Datoria iertării
Sfinţii Părinţi ne spun că iertarea este fiica mai mare a dragostei. Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu poate iubi pe oameni, nu poate iubi pe Dumnezeu. Iar ca să putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcaţi cu semenii noştri. Deci, trebuie să iertăm, ca să putem trăi în bună înţelegere şi cu semenii şi cu Dumnezeu, pentru că noi, oamenii, nu putem trăi izolaţi în societate. Avem nevoie unul de altul. Aşa cum fraţii dintr-o familie, funcţionarii dintr-un birou sau muncitorii dintr-o secţie a unei fabrici au nevoie să comunice unii cu alţii, în diferite momente din viaţa lor, aşa fiecare dintre noi avem nevoie să comunicăm cu celălalt. Neiertând, de multe ori se ajunge la săvârşirea unor fapte greu de închipuit: jigniri, hulă, bătăti, crime, etc. O asemenea viaţă este cumplit de apăsătoare: o viaţă de chin, o viaţă de iad. Sunt familii în care soţii se urăsc şi nu vorbesc între ei cu săptămânile. Sunt fraţi ori rude care au fost în bune relaţii o vreme, iar apoi, din cauza unor intrigi sau a unor cuvinte jignitoare, s-au certat şi, în loc să se împace cât mai repede, au tăcut, şi unii şi alţii, şi supărarea şi duşmănia s-a adâncit şi s-a învechit şi le vine foarte greu să se mai împace. Sunt vecini certaţi între ei, care nu vorbesc unii cu alţii zeci de ani, iar când se întâlnesc fără voia lor, nu ştiu încotro să se uite ca să nu se vadă unii pe alţii. Este mai uşor să te răzbuni şi să loveşti, decât să te stăpâneşti şi să ierţi. Dar a te răzbuna şi a lovi dovedeşte slăbiciune şi neputinţa de a-ţi stăpâni instinctele josnice ale firii omeneşti. A te stăpâni şi a ierta este o dovadă de mărinimie sufletească şi o dovadă că în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul păcii. Cine se poate stăpâni la vreme, nu răspunde cu rău la rău şi uită jignirea, a smuls din rădăcină orice urmă de vrajbă şi răutate. Pentru că cel iertat, în fond, se simte umilit şi ruşinat, şi nu mai îndrăzneşte să mai spună cuvinte grele ori să mai urască. Sunt însă cazuri când dintre doi împricinaţi, deopotrivă de vinovaţi unul faţă de altul, la un moment dat unul se umileşte şi cere iertare celuilalt, însă acela nici nu vrea să audă de iertare. Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc, ca în toate faptele noastre să ne smerim şi noi, defăimându-ne şi ocărându-ne pe noi înşine şi descoperind şi vădind înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, nu ale fratelui nostru. Făcând aşa vom dobândi o deosebită pace în noi înşine.
„Regula îndreptării”
Atunci când întâlnim oameni care nu au acel dar de a ierta, să nu-i vorbim de rău către nimeni, chiar dacă ei ne bârfesc, ci, dimpotrivă, să-i vorbim de bine, arătându-le calităţile, pentru că orice om are şi calităţi, nu numai defecte. Şi, pe cât se poate, să le facem bine, direct sau indirect, şi mai ales să ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să-i lumineze, să-i îmblânzească şi să-i ajute să-şi dea seama că şi ei greşesc, întrucât şi ei sunt oameni. Purtându-ne cu blândeţe, cu smerenie şi bunătate neprefăcută cu toţi cei din jurul nostru şi păstrându-ne cugetele curate de orice răutate şi vicleşug faţă de duşmani şi de toţi semenii noştri, vom dobândi o pace deosebită în fiinţa noastră lăuntrică, o pace cum numai Dumnezeu ne-o poate da, iar pe lângă această pace a inimii ne vom putea învrednici şi de o adevărată iertare din partea lui Dumnezeu. Luând aminte la toate acestea, aducându-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, se cuvine să ne străduim din tot sufletul nostru să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc şi să învăţăm să iubim cu adevărat, după modelul desăvârşit al Iubirii divine. Să urmăm şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos” (Efeseni 4, 32). Amin!
